Primii pasi pe doua schiuri

Se intampla acum exact 25 de ani. Hmm. Eram in Poiana Brasov, pe partia Camelia. Pentru cei care nu au amintiri atat de vechi despre schiatul in Poiana Brasov – partia Camelia nu mai exista de mult, pentru ca acolo au aparut vile peste vilute peste viloaie, dar asta este deja o alta poveste. Partia Camelia se afla aproape de ursi (cateva case mai sus erau niste ursi tinuti in captivitate, pe post de atractie turistica), era partie albastra, adica usoara, tocmai buna pentru incepatori. Beneficia si de un teleschi de pe care se cadea intr-o veselie. Dar pentru prima zi de schi, teleschiul cu pricina era absolut inutil. Echipamentul subsemnatei era format din: pantaloni de fas, geaca de fas, manusi de lana, caciula de lana, sosete groase de lana (facute de bunica), ceva mai mari, tocmai bune sa intre in gheata care aducea din avion a claparul din zilele noastre. Ghetele respective erau ale mamei mele, dar promiteau sa se prinda bine pe schiuri. Schiurile, doamnelor si domnilor, erau o pereche de schiuri de lemn, bleu ca cerul,

Reghin Combi-R,

care aveau urmatorul mecanism de legare: o sarma ceva mai groasa, invelita intr-un plastic transparent, care se agata de bordura ghetei, ceva bucati de metal pe care asezai talpa si o bucata de metal sub forma de triunghi, pe un arc, de care trebuia sa tragi, pentru a inchide mecanismul cu pricina.
Bun, rectific, sarma cu pricina era invelita intr-o bucata de platic de culoare rosie, gheata o asezai pe schiul care avea doua bucatele de plastic rosu. Pe ce baza fac rectificarea? Tocmai ce am facut o expeditie in beci, unde le-am gasit pe cele doua inculpate. Si, pentru ca descrierea mea in ceea ce priveste mecanismul de legatura e destul de evaziva, exemplific vizual cum functiona.

Sa revenim la povestea noastra.

Urc eu frumos panta cu pricina, era un delusor mititel, care mi s-a parut mie insa ametitor de inalt. Ningea puternic. Tatal meu imi daduse primele lectii teroretice, apoi practice - exemplificase printr-o coborare pe panta. Acum era randul meu. Schiurile fixate, bete nu imi amintesc sa fi avut (nici acum nu prea stiu ce sa fac cu ele), da-i drumu’ pe panta. Si prind o viteza fenomenala (cel putin asa mi se parea), mi se face frica tare de tot si ma gandesc sa sar de pe schiuri si sa le las sa se duca in voie, iar cand ma opintesc sa sar, reusesc intr-adevar sa ma desprind de pe schiuri, doar ca bocancii cu vreo 2 numere mai mari raman in legaturi si eu ma trezesc in sosetelele de lana pe partie.

Nu mai stiu cine mi-a recuperate schiurile.

Oricum, nu m-am lasat si, la urmatoarea coborare, am zis ca, orice ar fi, nu mai sar de pe schiuri. Si n-am mai sarit, doar ca batea vantul tare si eu nu aveam niciun fel de control, iar pe partie mai era o domnisoara mult mai mare, dar la fel de… incepatoare ca mine. Si eu am vazut ca vantul ma ducea exact peste schiurile ei si eu strigam la ea sa se dea de acolo, ea striga la mine sa o ocolesc. Evident ca ne-am tamponat, iar schiurile mele mititele si fasnete (aiurea, cred ca sunt dintr-un lemn masiv, abia le-am carat din beci in casa) s-au urcat peste schiurile fetei. Partea cea buna a fost ca m-am oprit fara sa mai alerg in sosetute si fara sa cad. Primul mare succes in ale schiatului!
De atunci au coborat multi fulgi pe partie. Si s-au mai schimbat si vremurile. Iar schiurile, spre deosebire de patine, nu le-am agatat in cui. (Chiar, se pot agata schiurile in cui? Bine, se pot duce in beci…).
Si am evoluat si eu de atunci. Dar asta e deja alta poveste: urmatorii pasi in Alpi. (foto cristina podoreanu)